Violeta Deminescu

și toamna mor poeții * (Premiul I , konku, decembrie, 2017 și Premiul Revistei Literadura)

fiecare poet își are noaptea lui
într-o clepsidră întoarsă ultima dată
pentru atunci când
prin nisipul îngerilor
cuvintele părăsesc poezia
sufletul singur
frângându-se în sine
sfâșietoare îmbinare
drumul pe dinăuntru
cel mai frumos

moartea mea a fost ușor poetică
m-a învins eternul rival timpul
răstignește-l răstignește-l
strigătul de fond al lumii
prin coloana sonoră a propriei vieți
am ars atât de mult
că nu-mi va ajunge încă
o viață să-mi împrăștii cenușa
nu m-aș naște nicicând toamna

trecerea poetului e altfel
te arzi pe tine ca un opaiț
îți luminezi drumul
Dumnezeu șade pe prispă
cârpește o inimă

(poetului Eugen Evu)

les poètes meurent aussi en automne

chaque poète a sa nuit
dans une clepsydre retournée une dernière fois
pour la fois où
du sable des anges
les mots quittent la poésie
l’âme seule
se brise en soi
déchirante combinaison
le chemin intérieur
le plus beau
ma mort a été légèrement poétique
le temps m’a vaincue l’éternel rival
crucifie –le crucifie –
le cri du fond du monde
à travers la colonne sonore de sa propre vie
j’ai tellement brûlé
qu’ une seule vie ne suffira pas
autre vie pour répandre mes cendres
je ne naîtrais jamais en automne
le passage du poète est différent
tu brûles comme une veilleuse
tu éclaires ton chemin
Dieu qui siège sur une terrasse
rafistole un cœur

(au Poète Eugen Evu)

traduction: Angela Nache-Mamier

sângele cărui animal îți curge prin vene

o mie și unul de teste pe facebook
toate îți ies la superlativ
acvila nu are lacrimi
un tigru scrâșnește
prin piept
nu pui inel pe degetul târfei
ce pământ îți îngenunchiază sub tălpi țipăt
de ce te temi
bufnițele sunt ale înțelepciunii de-acum
poți să-ți vezi în liniște de suflet
decembrie îți pune un șal vinețiu pe umeri
urmă cenușie pe inelar
prin vena cavă pulsează un dumnezeu

sălbăticit

fotografie de familie

parcă aș fugi
din brațele bunică-mii
Oara mă ține strâns am vreo doi ani și breton scurt
soră-mea e tunsă la fel și a împlinit cinci
știe că trebuie să zâmbească aparatului
altfel nu m-a iubit niciodată
maica Jefa are tivul rochiei negre strâmb
neglijentă cum a fost cam toată viața
moșu Ion și moșu Romonuț veterani de război
în cămăși albe și pantaloni negri
poartă în ei pentru eternitate moartea văzută cu ochii
unul s-a întors cu un glonte în femur
celălalt după nouă ani taică-meu era deja mare
moșu Bicuța bunicul mamei privește drept
reste ici
îi spusese în Franța patronul fermei unde-a lucrat doi ani
n-a rămas acolo
maica Tița n-a vrut să-și părăsească livada și vatra
din care adesea vedea ieșind în vis pe Isus urmat de îngerii lui îmbrăcați în alb
moșu Bicuța e singurul care își ține pălăria înaltă pe cap
e fericit că ne are
și va ține fericirea asta în brațe nouăzeci și două de veri
tăticu ține protector mâinile pe umerii surorii mele
mămica și eu avem rochii la fel
șade cu spatele către mine
exact ca acum

când pentru ea nici nu mai exist