primăvara în sfârșit un fluture alb

și uite cum ne intersectăm 

așa ca din întâmplare pe șosea

și chiar e-o  întâmplare

mașinii mele negre nu-i  mai deraiază inima 

înspre parbrizul mașinii-tale-negre-cadou-de-nuntă

i-am reglat unghiul de fugă al uitării

ai fi putut saluta

cum ai luptat în turnir pentru mine într-o altă viață

aș fi putut ridica mâna așa ca un drapel în bernă

dar tu știi că nu mai am de ce să șterg ochii

fluturilor albi

au părăsit  demult doliul

și scriu poezia asta 

pe drumul cenușiu dintre cele două orașe  

mi-aș dori  să fie caldă ca o felie de pâine cu unt și miere

lângă  ceașca de ceai aromat când nu știi că urmează execuția

e doar un reply al tăcerii întinse ca o față de masă

pentru ultimul mic dejun împreună 

de după deal cimitirul se repede înspre mine

ca un câmp cu ghiocei uriași

maledetta primavera

strigă din toți plămânii radioului  loretta goggi

soarele se însănătoșește brusc

Și iarna mor poeții

radiografia unui vid (ultima)

e ziua ta și nu te mai  sun

să-ți urez  să ai parte de aia și de aialaltă

ți-ai făcut parte oricum

dar cu buletinul pierdut 

ești doar o mână de lut 

m-ai sălbăticit

și pare să-ți pese

știu că plângi când mâinile îți răsfoiesc timpul

indiferența mea ca o alarmă interioară

care ți se declanșează când eu te-am uitat

ai fost poemul care mi s-a dăruit pe capitole

niciodată deplin niciodată din scoarță în scoarță

cum îți  dorești

și nu poți avea

un parfum de esență divină care-ți place de mori

dar nu mori din asta

închid radioul

să găsească cineva odată buletinul ăla a lui smiley

chiar nu ne mai poate confunda nimeni

suntem două plăci tectonice 

într-o implacabilă distanțare

fac radiografia unui vid

picior peste picior iubirea mea

demult

și-a fumat ultima țigară 

Prislop

ca să înflorească pietrele trebuie să ajungă la cer

ar trebui chiar să vă cert domnule profesor

poezia nu e cireșul ăla înflorit

din care  rupsesem o ramură 

și-am adus-o în clasă

dacă am tăia întreg cireșul m-ați întrebat

și de-atunci toate crengile înflorite

au rămas la locul lor

poezie nu-i nici pădurea aia în care ne înfundaţi

până peste urechi pașii primăverilor timpurii

că da erați un montecristo al poeziei 

cu mercedes în școala de vis-a-vis

și-o autoexilare pe insula în care iubirea era deja  inventată

un ion doi ioni nu doi de ioni 

un lup doi lupi nu doi de lupi și gramatica

își are  poezia ei spuneați 

gata cu atâta visare spun alții acum piere online 

ca de copitele cailor cavalcada ierbii

da domnule ați greșit o viață

poezie este ceasul ăla pe care îl desfăceați

oră de oră în bucățele

încercând cu disperare să-l reparaţi

cum încercați să ne faceți pe noi dom'le

să pricepem 

că poezia e poezie 

și-atât

păsări pe ramuri (Premiul I Concursul de poezie „Și iarna mor poeții”)

te apropii abordezi fața de empatizat cu rudele

jalnică adunare se aude glasul culegător de lacrimi al preotului

îți ascunzi râsul în mănușă și privești îndurerata adunare

neamuri vecini prieteni mai toți în negrul de complezență

ca o eroare în  vocabularul vieții

un prapur vechi cu icoana maicii domnului desprinsă într-un colț

fetița cu fâș roz singura pată de culoare

sănătosul satului gângăvind în așteptarea colacului

priviri furișate cercetător

strângi cu recunoștință mâna bărbatului frumos de lângă tine

din cerul albastru  moartea își ia tălpășița

eu dac-aș putea n-aș merge nici la propria mea înmormântare 

șoptește ca un poet căruia-i place să se asculte

un amic  mereu pus pe glume și responsabil cu țuica 

tineri toți credem că vom rămâne repetenți la capitolul moarte

ne numără pe nume

s-o ierte încheie preotul

cimitirul sus pe deal într-o desprimăvărare neașteptată

îți vine să așezi păsări pe ramuri

nu-i pare rău că pleacă mai auzi

groapa ca o alveolă în așteptarea primăverii adevărate

și viața ca o corigență eternă

Curcubeu și Dragobete