Primăvara a sosit!

 toporaşi

 cais

 anglice

 împrimăvărare

 coroniţă

 muguri noi

cuib de potârniche

c

azi am înmormântat o poezie

să promiţi cuiva fericirea
e cum ai face pariu de viaţă cu moartea
tristeţea degustă grafica albă a lacrimii
în liniştea de după furtună

ştiu că avem eternităţi
să ne desăvârşim iubirea
dar leagă mai iute câinii spaimelor
ai şansa de a găsi pana phoenixului
doar navetând între iubire şi iubire

cuvântul are frisoane
ca un val care a-ndrăznit să viseze prea mult
ca o corabie
prematur înveşmântată în alge
rochia de mireasă a lunii
mereu se face pământ

privighetorile nu se împuşcă
în osuarele zilei acesteia
asfinte un cântec

Dragobete la Râuşor

Nuntă pentru inimă, viaţă şi fericire

nuntă

alb altar
miri de porţelan                    
joc
de noroc joc
în aşteptare
neruşinare

de pe podea
printre şoapte
voalul  mătase opacă
porunci somnului
să tacă
să dezbrace haina
uşa s-o-nlăcate
şi să uite taina

prima noapte

Lumini

cristelniţă

mai norocoasă decât luna
aripi mi-au crescut
ca o lumină pe umărul vremii

pentru a scrie în cartea vieţii
nu trebuie să stai la rând
şi piatra îşi are îngerul ei

mă botezi atât de iubire
încât mă visez înspre desăvârşit infinit
mă priveşti ca şi când am bătut
s-a deschis şi
desculţi
de mână
intrăm

între noi o bucată de soare
şi viaţa
exerciţiu natural de înţelepciune

Biciul

Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ţine biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu şi a lui Şoni, care se muncesc să tragă căruţa încărcată cu lemne prin ogaşul umed al pădurii.
- Dii, Murgule! Şi biciul se leagănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare şi mâna i se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău şi începe a cânta: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat răsună pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalţi se risipesc care-ncotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele.
Ochii ei îl cercetează. Tace. Ea zice iar: Eu doinesc, pădurea crapăăă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a ştiut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă. Ea tace..
Ies din pădure, în câmp, de-acolo trec Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului şi intră în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropeşte pe-amândoi. Ea adunase nişte ochiul–boului din câmp şi flori de sânzâiene.
- De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spune după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunde.

Continuare....
http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/biciul

Eminescul