Lumini

cristelniţă

mai norocoasă decât luna
aripi mi-au crescut
ca o lumină pe umărul vremii

pentru a scrie în cartea vieţii
nu trebuie să stai la rând
şi piatra îşi are îngerul ei

mă botezi atât de iubire
încât mă visez înspre desăvârşit infinit
mă priveşti ca şi când am bătut
s-a deschis şi
desculţi
de mână
intrăm

între noi o bucată de soare
şi viaţa
exerciţiu natural de înţelepciune

Biciul

Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ţine biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu şi a lui Şoni, care se muncesc să tragă căruţa încărcată cu lemne prin ogaşul umed al pădurii.
- Dii, Murgule! Şi biciul se leagănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare şi mâna i se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău şi începe a cânta: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat răsună pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalţi se risipesc care-ncotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele.
Ochii ei îl cercetează. Tace. Ea zice iar: Eu doinesc, pădurea crapăăă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a ştiut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă. Ea tace..
Ies din pădure, în câmp, de-acolo trec Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului şi intră în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropeşte pe-amândoi. Ea adunase nişte ochiul–boului din câmp şi flori de sânzâiene.
- De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spune după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunde.

Continuare....
http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/biciul

Eminescul

nuntă

alb altar
miri de porţelan                    
joc
de noroc joc
în aşteptare
neruşinare

de pe podea
printre şoapte
voalul  mătase opacă
porunci somnului
să tacă
să dezbrace haina
uşa s-o-nlăcate
şi să uite taina

prima noapte

poem în genunchi

ochi lacomi aleg
guri lătrătoare taie rup sfărâmă
risipite
păsări se agaţă de umerii cerului
arborele geme îngenunchează se prăbuşeşte     
aţinteşte privirea în ţipătul unui uliu rotit
nu moartea doare
ci hainele ei

ies dintre salcâmi
ca dintr-o casă îndoliată
păşesc în urma căruţei cu lemne de foc
cum aş petrece un mort

în urmă
o inimă ieşită din cercevea
orbita pădurii
leagănă atârnat un cuib
lacrimă

cu colinda la rege

păsările nu lasă scrisori de adio

cotrobăiesc prin buzunarele cerului
după o ciocârlie
mă cerţi că nu eşti ca mine
poezie
nici aripă în vânt

mâinile-mi râd
în moliciunea mătăsii de cuvânt
important e
cât zbor îmi respiră plămânii
iar ochii cât cer

sufletul meu
mă întreabă de Dumnezeu
azi nu mai ştie
dacă zborul meu nu-i o cădere
sau cel din urmă cânt

fără tine nu pier
însă şi moartea îşi are o copilărie