O nouă Duminică violetă, de astă dată la Călan

femeie cireaşă amară

despletită aromă
între cerul gurii
şi-o boltă înverzită în talpă
cât să n-o striveşti
paşi în cerc
niciodată prea departe
de miezul rubiniu
al luminii

pânză deşirată
cu regrete
în aşternutul unui neajuns
de ajuns
aţă în acul nevăzătorului
de iubiri

picătura prelinsă
pe bărbia flămândă
femeie
cu gust de zeiţă
şi zâmbet de cireaşă
zdrobită

până când un sâmbure
o să spargă în dinţi
amar
ţipătul

poem în alb şi fir cusut de mână

n-am văzut niciodată
pietre plângând
ştiu doar sunete venind  dinspre ziduri
ca din odaia mică în care
aştepta
să moară


şedeam pe trepte
cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii
sub ştergarul cusut de mână
ascultam cum  se făcea piatră


tinereţea i se ridicase demult la cer
când în ocol a intrat văduvia
pentru tot restul ogrăzilor miruite
îngânat pe nas
în ziua când de la biserică
se-ntorcea cu mine de mână
şi cu apă vie


ce mai însemna o poartă a durerii
ştiam că e ultima
îi sfârtecase altcineva toate
cele câteva inimi
ea vindeca mâini picioare şi
câteodată
suflete
ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri


timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir
la uscat
pe locul odăii am făcut grădină
cine-a ştiut că şi florile dor
ca atunci
în fereastra prispei
sub umbra viţei de vie
se leagănă  faţa lui Dumnezeu
venit  la întâmpinare

Acuarelă, Violeta Deminescu

                    o acuarelă, realizată după fotografia unei picturi...Ştie cineva pictorul?

regăsire cu flori de piatră şi fluturi

nu ţi-am recunoscut parfumul
doar felul în care mâinile
iar îmi descheie nasturii la haina
din suflet

alergi prin sângele meu
ca un fulger prin ochii furtunii
îmi spuneai
apoi mi-ai dezbrăcat
inima în faţa lumii
cum îmi adunai părul în pumni
să-l săruţi
dând deoparte iubirea
cu grija cu care pregăteşti gâtul
pentru tăiere

o vreme doar fluturii
mi-au oblojit rana
în aripile lor
şi-n florile de piatră din râu
se reflecta uitarea
ca o fericire unică

acum
ai privirile bolnave de timp
de mine
visele îmi spun că le dor ochii
de mâini care frământă iar
vorbe cu urme de neşters

abisul îşi cască lacom umbra
peste fluturi
s-au înecat
în râul cu care mă cuprinzi
împlor îngere
nu îmi muri a mia oară

şi taci!
în moarte
şi-n iubire
se pleacă în linişte