joi, 24 martie 2016

VIOLETA DEMINESCU JURCA MI SE DUCE TINERETEA

primum non nocere (la început nu dăuna)

ca un câine lihnit mâna dusă la buzunar
urmărești de la etaj
cum pletosul de pe trotuar trage lacom din țigară
de azi nu se mai fumează decât în aer liber
poate înlăuntrul zidurilor
mătura lui Dumnezeu nu pătrunde
poate așa înțelege universul
să absoarbă odată tot
gunoiul planetar într-o gaură neagră
lucrezi la o emisiune pilot
și pilotul seamănă al dracului de bine cu hugh grand
nu ți-l poți imagina cu țigara între degete
tragi adânc în piept mirosul de nicotină
impregnat în scrumieră
încă o zi inodoră incoloră insipidă
ca o apă care n-a spălat încă niciun păcat
de-acum vei fuma pe ascuns nu vrei
să trezești vreun dumnezeu adormit în cetate
temple pentru fumători pot fi ridicate oricând
ca o leprozerie a necredinței
mieii ar trebui să plângă din toți rărunchii
nicio transfuzie nu vindecă anemia de celest
și
ca și cum asta n-ar fi de ajuns
ți-a intrat o așchie sub unghie

VIOLETA DEMINESCU JURCA PE UNDE MA POARTA GANDU

duminică, 20 martie 2016

everafter

a fost atât de frumos

să spun
pe când îngerul 
mă va servi cu o cafea
și
cu un zâmbet complice
îmi va arăta pe fereastră 
eternitatea

să-mi pun iar degetele
la încolțit

Cântec, suflet românesc FAVORIT tv, cu Doina Mirea






sâmbătă, 19 martie 2016

primăvara în sfârșit un fluture alb

și uite cum ne intersectăm 
așa ca din întâmplare pe șosea
și chiar e-o  întâmplare
mașinii mele negre nu-i  mai deraiază inima 
înspre parbrizul mașinii-tale-negre-cadou-de-nuntă
i-am reglat unghiul de fugă al uitării

ai fi putut saluta
cum ai luptat în turnir pentru mine într-o altă viață
aș fi putut ridica mâna așa ca un drapel în bernă
dar tu știi că nu mai am de ce să șterg ochii
fluturilor albi
au părăsit  demult doliul
și scriu poezia asta 
pe drumul cenușiu dintre cele două orașe  
mi-aș dori  să fie caldă ca o felie de pâine cu unt și miere
lângă  ceașca de ceai aromat când nu știi că urmează execuția
e doar un reply al tăcerii întinse ca o față de masă
pentru ultimul mic dejun împreună 

de după deal cimitirul se repede înspre mine
ca un câmp cu ghiocei uriași
maledetta primavera
strigă din toți plămânii radioului  loretta goggi
soarele se însănătoșește brusc

Și iarna mor poeții


sâmbătă, 12 martie 2016

radiografia unui vid (ultima)

e ziua ta și nu te mai  sun
să-ți urez  să ai parte de aia și de aialaltă
ți-ai făcut parte oricum
dar cu buletinul pierdut 
ești doar o mână de lut 
m-ai sălbăticit
și pare să-ți pese

știu că plângi când mâinile îți răsfoiesc timpul
indiferența mea ca o alarmă interioară
care ți se declanșează când eu te-am uitat

ai fost poemul care mi s-a dăruit pe capitole
niciodată deplin niciodată din scoarță în scoarță
cum îți  dorești
și nu poți avea
un parfum de esență divină care-ți place de mori
dar nu mori din asta

închid radioul
să găsească cineva odată buletinul ăla a lui smiley
chiar nu ne mai poate confunda nimeni
suntem două plăci tectonice 
într-o implacabilă distanțare
fac radiografia unui vid
picior peste picior iubirea mea
demult
și-a fumat ultima țigară 

Prislop








joi, 10 martie 2016

ca să înflorească pietrele trebuie să ajungă la cer

ar trebui chiar să vă cert domnule profesor
poezia nu e cireșul ăla înflorit
din care  rupsesem o ramură 
și-am adus-o în clasă
dacă am tăia întreg cireșul m-ați întrebat
și de-atunci toate crengile înflorite
au rămas la locul lor
poezie nu-i nici pădurea aia în care ne înfundaţi
până peste urechi pașii primăverilor timpurii
că da erați un montecristo al poeziei 
cu mercedes în școala de vis-a-vis
și-o autoexilare pe insula în care iubirea era deja  inventată
un ion doi ioni nu doi de ioni 
un lup doi lupi nu doi de lupi și gramatica
își are  poezia ei spuneați 

gata cu atâta visare spun alții acum piere online 
ca de copitele cailor cavalcada ierbii
da domnule ați greșit o viață
poezie este ceasul ăla pe care îl desfăceați
oră de oră în bucățele
încercând cu disperare să-l reparaţi
cum încercați să ne faceți pe noi dom'le
să pricepem 
că poezia e poezie 
și-atât

marți, 1 martie 2016

păsări pe ramuri (Premiul I Concursul de poezie „Și iarna mor poeții”)

te apropii abordezi fața de empatizat cu rudele
jalnică adunare se aude glasul culegător de lacrimi al preotului
îți ascunzi râsul în mănușă și privești îndurerata adunare
neamuri vecini prieteni mai toți în negrul de complezență
ca o eroare în  vocabularul vieții
un prapur vechi cu icoana maicii domnului desprinsă într-un colț
fetița cu fâș roz singura pată de culoare
sănătosul satului gângăvind în așteptarea colacului
priviri furișate cercetător
strângi cu recunoștință mâna bărbatului frumos de lângă tine
din cerul albastru  moartea își ia tălpășița
eu dac-aș putea n-aș merge nici la propria mea înmormântare 
șoptește ca un poet căruia-i place să se asculte
un amic  mereu pus pe glume și responsabil cu țuica 
tineri toți credem că vom rămâne repetenți la capitolul moarte
ne numără pe nume
s-o ierte încheie preotul
cimitirul sus pe deal într-o desprimăvărare neașteptată
îți vine să așezi păsări pe ramuri
nu-i pare rău că pleacă mai auzi
groapa ca o alveolă în așteptarea primăverii adevărate
și viața ca o corigență eternă

Curcubeu și Dragobete