mi-e dorul de luceafăr

cu jugul cuvântului care poate încovoia nesfârşirea
şi ochii-ţi mai adânci decât o fântână
atârnată spre cer
sapi în sinele meu icoane
aşa cum dumnezeu mi-ar atinge cu un deget      
inima

ştiu că e aur în tine
şi mă vreau daurită
tu singurul în stare să ofere ceva
pe un suflet condamnat la iubire

să aflu de la tine cum se cheamă pe marte
privighetorile
să-ţi înfloresc sub privire
grădină însetată sub o ploaie divină
să-mi strigi pe sub lespedea focului sacru
ridică-te
ca şi cum niciun rău
nu mă mai poate locui

vrednică de a fi vrednică
schimb şoapte cu propriile-mi gânduri
iată-mă pasăre spin sfâşiată între mine şi mine
vis cu luceferi
geamătul pietrei între real şi real

act de iubire faţă de propria-mi inimă
înţelepciunea
oare-am aflat şi-am uitat
că-mi sunt singur răscumpărător

vacanţă la Strei

noaptea toate sălciile sunt albe

o lună plină
cu braţele încolăcite de gâtul nopţii
un cer spuzit privirea ta
eu râul răscolit
în care se-mbăiază pătimaş                  

toate stelele

apă de fior mă străbaţi
cum ar coborî sunetul infinitului
într-o lume finită

n-am să pot ridica între noi
decât un zid de fluturi
şi zodia apei
ca o rugăciune de taină
într-o mănăstire curgătoare

lasă-mă
lasă-mă
lasă-mă înflorit să-ţi pictez
sărutul din palmă
cum o iubire plină de iubire
când se aşază în albia de sine