nu de dor seacă fântâni

cândva
în anii frumoşi
ca o copilărie a divinităţii
pasărea măiastră
sorbea noapte de noapte
ca dintr-o mină de dor
lumina clipocindă
în care luna-şi limpezea
vălul

îndrăgostite de ochii lumii
nestematele adâncului
urcau în scrânciob de ciutură
să-i răcorească cerului
fruntea plină de gânduri





s-a făcut pământ                                                                      
rochia de mireasă a  lunii                                   Ludovic Basarab
acum                                                           Fântână cu cumpănă
doar lacrimile
mai pot împărţi gândului 
cerul în două                                              
ca o apă în care sufletul se îmbăiază
ori de câte ori se întoarce
din călătoria prin sine

fântânile nu-şi iau zborul                                                     
cumpăna împunge timpul cu amintiri
până se face frig în pieptul
luminii                     
de iubire
nu se divorţează uşor
cum nici măiestrele
nu seacă
de prea mult cântec